Transport la limită
Pante abrupte. Curbe strânse. Trafic agresiv şi aer rarefiat care-ţi forţează plămânii să lupte pentru fiecare respiraţie ca pentru supravieţuire. În fiecare zi, Jos Astete Torres conduce autocamionul său Volvo FH până la aproape 5.000 de metri altitudine pentru a-l încărca cu zinc de la minele din zona muntoasă a statului Peru. Bine aţi venit într-o călătorie care va testa, în mod cert, limitele omului dar şi ale maşinii!
E
ste dimineaţă devreme şi norii din Oceanul Pacific sunt ca de obicei deasupra Limei. Deasupra capitalei peruane a cărei populaţie depăşeşte câteva milioane de locuitori, o pânză subţire de nori învăluie totul într-o uşoară nuanţă de gri. De fapt, aproape totul. Un abţibild reprezentând un mic condor, lipit lângă farul unui Volvo FH12 galben auriu, străluceşte în toate culorile curcubeului de parcă ar vrea să ţină locul razelor de soare. În timp ce José Astete Torres efectuează verificarea zilnică de siguranţă a autocamionului său, îşi aruncă ultima privire înspre condor, înainte de a urca agil în cabină pentru a porni în cursă.
“Este talismanul meu norocos,” spune el şi zâmbeşte uşor. Explică:
“Condorul este însuşi simbolul puterii şi al preciziei. Se poate avânta de la o altitudine extraordinară, loveşte cu o precizie milimetrică animale în fugă şi apoi urcă din nou, purtându-şi prada în gheare. Acestea sunt calităţile pe care le aştept şi de la autocamionul meu - de aceea condorul este atât de important pentru mine.”
Abia după câteva ore voi înţelege exact ceea ce a vrut să spună. Pe moment însă, nevoia unui talisman purtător de noroc nu părea atât de importantă. Ne aflăm în portul industrial al Limei, într-un garaj neîmprejmuit din zona în care sunt parcate autocamioanele.
Platforma de încărcare este goală şi rezervorul este plin. Este o dimineaţă liniştită, deşi zgomotul din ce în ce mai puternic care se aude dinspre oraş ne avertizează că atmosfera se va schimba curând.
José Astete Torres este şofer de autocamion la Simsa, o companie care de aproape 65 de ani este unul dintre cei mai importanţi producători de zinc şi plumb din Peru. Cantitatea anuală de 65 de mii de tone extrasă de companie este trimisă către industriile consumatoare de minereu din întreaga lume.
Garajul este punctul de pornire al lui José. La fiecare două zile pleacă de aici pentru a lua încărcătura de concentrat de zinc, un fel de minereu rafinat de zinc, de la minele companiei din San Ignacio, la peste 300 de kilometri în inima ţării. Sau mai degrabă: în “ţinutul de sus” al ţării. Întrucât, pentru a ajunge la mină, trebuie să urce până la 5.000 de metri deasupra nivelului mării. Trebuie să traverseze vârful munţilor Anzi, să treacă prin trei zone climatice şi să navigheze prin ceea ce poate fi numit politicos un trafic puţin haotic, înainte de a se întoarce spre casă cu o încărcătură completă la bord.
Şi toate acestea într-un interval de câteva ore. José înaintează greu pe drumurile congestionate din zona portuară. Chiar şi la viteza lui, trebuie să frâneze ca să ocolească gropile sau să-i evite pe ceilalţi participanţi la trafic hotărâţi să-l scoată de pe culoarul lui de drum, în traficul din ce în ce mai aglomerat al dimineţii.
“Traficul este partea cea mai grea a slujbei mele, mai ales în privinţa autobuzelor,” spune el şi arată spre un minibus alb care, accelerând periculos, cu oamenii gata să cadă prin uşile neînchise, virează brusc pe banda noastră la doar un metru în faţa autocamionului Volvo.
“Mulţi dintre aceşti şoferi nu au avut niciodată permis de conducere, sunt întotdeauna grăbiţi iar când virează nu se deranjează cu “mofturi” ca semnalizarea sau alte indicatoare. De regulă ne planificăm traseul astfel încât să urmăm rutele autobuzelor. Este mult mai sigur să venim în urma lor decât să ne întâlnim cu ei când opresc după pasageri!”
După o oră şi ceva ieşim din Lima. Pe măsură ce metropola aglomerată dispare în urma noastră, aerul devine mai curat. Pe cer apare soarele. Pantele din ce în ce mai abrupte indică foarte clar locul spre care ne îndreptăm: urcăm spre pantele mitice ale faimoşilor Anzi.
Moştenirea civilizaţiei Inca, veche de sute de ani, este prezentă în veşmintele colorate ale populaţiei, în formele neregulate ale loturilor agricole terasate şi, pe alocuri, în denumirile greu de pronunţat ale satelor. Aici, chiar în inima Americii de Sud, indienii incaşi întemeiaseră o civilizaţie cu mult înainte ca spaniolii şi portughezii să reuşească să pătrundă, venind din îndepărtata Europă.
Pe la jumătatea urcuşului montan, la aproximativ 3.000 de metri altitudine, aerul începe dintr-o dată să se simtă mult mai rarefiat. Fiecare mişcare este un efort, fiecare bătaie a inimii un semnal al condiţiilor dure de dincolo de geamurile cabinei.
În faţa noastră, un vechi Volvo N7 obosit este dovada condiţiilor grele din această zonă. Lupta sa lentă de a-şi face drum spre vârful muntelui, huruitul motorului sub greutatea încărcăturii, reflectă într-un mod ciudat senzaţia de anxietate din plămânii mei.
În timp ce îl depăşeşte uşor în noul său FH12, José afişează încă unul din zâmbetele sale largi.
“Ştiu cum e, am trecut prin asta! Am început să conduc autocamioane în 1975, chiar pe acest model. De atunci am condus aproape tot ce se poate conduce. În toţi acei ani a trebuit să mă lupt pentru fiecare metru de urcuş, uneori de-abia înaintând. Acum însă, lucrurile se mişcă mult mai rapid, atât la urcare cat şi la coborâre. Iar în ceea ce priveşte confortul, nu există comparaţie,” spune el şi începe să numere pe degete:
“Suspensia, servodirecţia, scaunul şoferului, patul - condusul unui nou Volvo în aceste ţinuturi este o adevărată plăcere.”
Şi cu toate acestea, elementele de confort ale noului Volvo devin nesemnificative pe lângă acel detaliu unic care a schimbat cu adevărat condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea zilnică. Autocamionul lui José este echipat cu VEB, puternica frână de motor Volvo - un detaliu care l-a ajutat să-şi reducă cu un sfert timpul de lucru, permiţându-i să conducă mai repede dar şi mai sigur pe pantele abrupte din Anzi. Cele 12, 13 ore de condus cu sufletul la gură au fost reduse astfel la 10 ore sigure şi confortabile la volan, lucru pe care îl subliniază cu multă seriozitate.
“Economisesc timp pe care pot să-l folosesc pentru odihnă şi relaxare sau pentru verificarea mai atentă a sistemelor de siguranţă. Acest lucru contribuie enorm la siguranţa condusului. Mai mult, sunt mai puţin vulnerabil la hoţii care pot fi întâlniţi pe drum. Mai ales pe timpul serii, riscul de a fi prădat este o problemă serioasă şi îţi creează o tensiune constantă. Acum însă, ajung întotdeauna la locul de odihnă cu mult înainte de apusul soarelui.”
Date despre compania Simsa
■ Companie minieră cu sediul central la Lima, Peru. Specializată în extracţia de zinc şi plumb.
■ În ultimii 35 de ani, principala unitate de producţie a fost mina din San Vincente, situată la 300 de kilometri est de Lima.
■ Produce anual 62 de mii de tone de zinc şi 3 mii de tone de plumb. Cea mai mare parte este exportată.
■ Deţine o flotă de 31 de autocamioane, 20 de tractoare pentru operaţiuni de transport la suprafaţă şi 11 autobasculante pentru transport în mină. 12 tractoare sunt model Volvo FH. Toate autocamioanele din mină sunt Volvo FM.
■ Toate autocamioanele dispun de contract de service.
Colaborarea companiei Simsa cu Volvo Peru se derulează din anii ‘90. După o primă experienţă pozitivă cu Volvo FM în minele companiei, alegerea a fost încă o dată pentru Volvo la momentul achiziţionării de autotractoare pentru utilizare la suprafaţă. Astăzi, compania deţine o flotă de 31 de autocamioane, 23 dintre ele purtând sigla Volvo. Mai mult, curând vor fi livrate încă şapte autocamioane noi, lucru care demonstrează clar cererea mare din industria mineritului la nivel global.
“Dezvoltarea puternică a economiei mondiale influenţează enorm industria noastră. Dar nu a fost întotdeauna aşa,” subliniază Jorge Best, Director Financiar al companiei Simsa şi continuă:
“Atunci când am optat pentru Volvo, atât preţurile cât şi cererea pentru produsele noastre erau la un nivel minim. În acea perioadă, durata medie de viaţă a autocamioanelor folosite în minerit era doar de trei ani. Cu Volvo a crescut la cinci - şi ne-a ajutat să supravieţuim recesiunii economice.”
Şi din acest punct de vedere, Simsa nu este singura. În Peru, probabil mai mult decât oriunde altundeva, Volvo este considerat exponentul autocamioanelor puternice şi durabile. Cota de piaţă de 30 de procente a companiei vorbeşte de la sine, dar cuvântul “Volvo” este folosit tot mai des în limbajul curent ca şi sinonim pentru “autocamion”, aşa cum “termos”, “gore-tex” şi “nescafé” au fost transformate, pe pieţele din toată lumea, în termeni generici pentru segmentele de piaţă din care fac parte.
Este un ecou din trecut. Timp de mai multe decenii, Volvo a fost singurul producător de autocamioane cu fabrică proprie în Peru. Autocamioanele asamblate aici erau mai durabile şi mai bine configurate decât ale competiţiei, un lucru pe care peruanii l- au apreciat de-a lungul anilor. În prezent, întreaga producţie a fost mutată în Brazilia, dar reputaţia Volvo de brand avangardist este încă vie.
José Astete Torres o spune în felul său:
“ Volvo este Volvo!”
Am ajuns pe culme. Un vânt îngheţat şi muşcător ne confirmă că am lăsat mult în urmă climatul de coastă al Limei. Un semn rutier ne prezintă datele concrete: 4.818 metri deasupra nivelului mării - în doar patru ore de mers!
De aici José se va îndrepta spre est, înspre jungla de pe cealaltă parte a crestei montane, acolo unde se află mina de zinc a companiei Simsa. Ceea ce-l aşteaptă acolo sunt temperaturi de 30 de grade, cărări mocirloase şi ţânţari …
Zâmbeşte în timp ce mă lasă alb ca varul pe marginea drumului, forţându-mi plămânii cu fiecare respiraţie.
“Soroche!” spune el, “Împotriva răului de înălţime nu există decât un remediu: ceai de coca şi multă odihnă!”
Pe când apăsa pedala de acceleraţie, am prins cu coada ochiului condorul de lângă far.
Pentru o clipă aş fi putut să jur că mi-a făcut cu ochiul. ■